Alesul nostru pentru Moş Crăciun

Ba prea artificial, ba prea scum, ba prea strâmb, ba prea mic, ba prea jigărât,ba prea stufos ba prea vedre, ba prea alb, cam aşa ne-am ocupat timpul liber în căutarea bradului perfect de Crăciun.

Sursă foto: http://www.moneystreet.ro

Am zis să dăm şi noi startul sărbătorilor de iarnă la noi în tărâm, deşi aşteptăm Crăciunul de câteva luni, de pe la Paşte mai exact, iar spiritul lui ne-a invadat de ceva vreme ţinutul, a venit şi rândul brăduleţului de Crăciun să întreţină atmosfera crăciunească.

Aşa că am pornit în căutarea bradului perfect, dar, ca în poveşti, abia a treia zi de căutări a fost cu succes. “Anul ăsta suntem eco!” a fost motto-ul lunii decembrie. Am renunţat la veşnicii brazi artificiali şi ne-am hotărât să luăm unul adevărat şi nu, nu am defrişat pădurea. Anul ăsta am cumpărat un brăduleţ în ghiveci pe care, sperăm noi, să-l plantăm prin ianuarie.

Însă alegerea lui nu a fost atât de simplă pe cât ne aşteptam. Am răsfoit ofertele magazinelor, am studiat preţurile şi posibilităţile. Însă în magazine am avut un şoc. Brăduleţii nu aveau nicio legătură cu imaginile din broşură. Brăduleţii la 40 de lei erau mai pricăjiţi decât bradul din cel mai sărac Crăciun. Trei crenguţe amărâte, câteva ace pe fiecare şi un ghiveci de 15 cm înălţime. Era mai mult pământ decât verdeaţă.

În prima zi de căutări ningea crunt, dar am profitat de timp, printe plânsete mai ceva ca domnul Goe, şi am făcut-o şi de-o bulgăreală că ziceai că noi suntem brăduleţii, unul mai ţanţoş decât celălalt, unul mai încărunţit decât altul, unul mai cu chef de iarnă decât celălalt.  A doua zi s-a stins şi repede, eram bosumflaţi amândoi, amăgiţi că n-am găsit alesul (eii, eu am găsit unul dintre ei, dar vream un ales şi pentru Crăciun).

Ăi de-mi plăceau erau prea scumpi. Hai să ne uităm şi la artificiali. Hai şi-n OBI, hai şi-n Cora, hai şi-n Carrefour, hai şi-n Brico Store. Ei în sfârşit, am găsit um brăduleţ pe placul nostru. Unul perfect “handicapat”, cu personalitate şi mai drăgălaş decât toţi ceilalţi brăduleţi la un loc. Aştepta timid între alţi frăţiori să îi oferim o casă şi nişte haine de sărbătoare. Era nins şi tremura ca varga când l-am scuturat de zăpadă.

El este! Îl vreau!  Îl vreau! Eram şi noi ca nişte copii pe lângă el. I-am făcut acte de înfiere, l-am trecut pe numele nostru şi l-am luat acasă. Era cam voinicel, am băgat noi de seamă. Chiar şi băiatul care i-a dat o hăinuţă temporară de plastic l-a întrebat “ăsta micuʼ ce-o mâncat?”, însă el n-a vrut să ne răspundă. L-am transportat acasă în regim de urgenţă, am aflat de la taximetrist poveşti despre confraţii brăduţului, iar acasă i-am făcut cunoştiinţă cu celelalte verzituri. (Daʼ am o grămadă de buruieni, cum ar spune unii, dar vreau şi mai multe. Mai ales că am văzut că vecina dinspre Nord are mai multe decât mine).

De azi, el e copilaşul nostru cel mare, mai mare şi decât bătrânul ficus care avea să joace rolul brăduleţului dacă nu-i găseam înlocuitor.

I-am luat hăinuţe colorate, cercei, fular şi bocăncei. Diseară îi facem şi primul album foto.