Bătaia e ruptă din rai chiar şi în tramvai

Poate am rămas sensibilă la mesajul celor de la Salvaţi Copiii, poate că sunt nişte sechele din copilărie sau poate pur şi simplu nu suport comportamentul violent faţă de cei mici, iar, cei care lovesc copii, din punctul meu de vedere, sunt doar nişte frustraţi, nişte proşti care nu ştiu să comunice sau să explice pe limba celui mic ceea ce vrea de la acesta şi nişte incapabili să îşi stăpânească emoţiile negative.

Sursă foto: http://mamebune.ro/

Nu am mai fost martoră unor astfel de comportamente de când eram în şcoala generală. Atunci eram mult prea mică şi îmi era mult prea frică să îi spun învăţătorului că nu-mi place comportamentul său agresiv faţă de colegii mei (în special băieţii erau ţinta lui). Despre modul în care ne pedepsea e foarte mult de povestit, însă vă zic doar atât, avea o modalitate de a ne pedepsi mult prea creativă pentru mintea umană. Ţin minte că un băieţel a fost agăţat în curier pentru a-şi ispăşi pedeapsa.

Nu mă consider o persoană foarte îndrăzneaţă, dar nu ai cum să nu îi spui vreo două unei femei, chipurile educată (sau cel puţin aşa-mi dictau vorbele ei), care îşi articulează fetiţa în tramvai. Hmm? Nimic ieşit din comun, nu-i aşa? Însă fetiţa fusese pedepsită să stea în picioare de mama sa deşi locuri libere erau destule, iar bătrânei dornici să se prelingă pe scaun nu prea erau, deci nici vorbă de vreun comportament politicos.

În fine, nu mă interesa prea mult căci eram cufundată în lectură.  Dar ţipetele mamei către  fetiţa care aştepta o explicaţie logică de  la cea care îi era mamă m-au făcut să acord mai multă atenţie la ceea ce se întâmpa la niciun pas de mine. Apăi cum să nu-i zic vreo două femeii care se ridică la trei-păzeşte şi îţi înfige palma şi băţul de plastic în obrajii fetiţei? Şi o bate, şi o bate, şi fata nu zice nimic, nimeni nu zice nimic, doar mama isterizată care îşi bate copilul răsună în tot tramvaiul.

Şi oricât mi-ar fi plăcut să nu mă bag în viaţa oamenilor, refulările mele faţă de părinţii violenţi au revărsat: “Doamnă, bătaia nu se face cu bâta!” şi tare m-a surprins că o văd că se potoleşte, parcă uluită şi ea de gestul ei. “Aici coborâm!” îşi uşuieşte copila către ieşire, măreşte şi pasul ca  să scape de ochii călătorilor, însă de ai mei nu scapă, căci era capăt de călătorie şi pentru mine. Şi mergând în faţa celor două, mai arunc un ochi în spate ca să văd ce face, ori o articulează pe cea mică şi mai rău, ori îşi ascute ghearele să se înfigă în gâtul meu.

Şi, cum orice faptă bună nu rămâne nepedepsită, în alt autobuz o bătrână se răţoieşte la mine că nu are loc să coboare deşi autobuzul era gol, iar eu aş fi fost ditama namila de om. N-apuc să reacţionez căci alţi tineri încep să îi ţină isonul.

Acum mă gândesc dacă fetiţa a scăpat nelovită până acasă sau dacă eu am amplificat criza de isterie a mamei sale.