Câte nume, atâtea poveşti!

Că te cheamă Alexandra, Bogdan, Cătălina, Ion, Maria, Gheorghiţă sau Vasile, toate numele au o însemnătate pentru noi, pentru părinţi şi pentru societate, în general. Unele nume stârnesc hazul, altele aduc încruntarea sprâncenelor, altele sunt atât de comune încât îţi vine să te iei cu mâinile de păr.

Atunci se purta Alexandru, Alin, Andrei, Constantin şi Elena, Maria şi alte nume româneşti. Astăzi se poartă Alessandra, Alessia, David, Sofia, Mario şi Rareş. Însă Dan, responsabilul cu buna funcţionare a Gării pentru doi, ne-a oferit o listă cu explicații ale numelor, nu de alta, dar umblă vorba-n târg că ducesa de Cambridge a născut, iar întregul regat e în cautarea numelui perfect. Evident că şi România propune un nume pentru moștenitorul coroanei. Însă până atunci să revenim cu picioarele pe plaiuri româneşti şi să descoasem firul şi să vedem care-i treaba cu numele noastre. 

Pentru că exemplul personal e cel mai relevant, de data aceasta voi analiza modul în care ai mei mi-au ales numele.

Pentru necunoscători, numele meu este Andreea-Elena. Nu mai ştiu cum s-a ajuns la varianta aceasta însă am o banuială cu Elena: 1. toată familia e ori Costel, ori Leana; 2. bunicul e Constantin, 3. naşul de botez Constantin şi 4. ambele bunici Elena…bun, hoţomani părinţii mei au împuşcat nu unul, nici doi şi nici trei iepuri dintr-o lovitură ci vreo cinci. Bravo, dragi părinţi. Andreea probabil pentru că era la modă în perioada aceea alături de Cătălina, Maria, Alexandra, dar promit că mă documentez şi vă spun exact cum stăm cu “Andreea”.

În fine, au picat la pace: Andreea-Elena. După ce ai mei părinţii (+ rude) s-au stresat să-mi dea un nume, acum vine partea amuzată, nu  s-au ostenit niciodată să-mi vorbească cu unul dintre aceste nume, nici cu Andreea, nici cu Elena.

Când eram de-o şchipă mă alintau “Bebe”, dar bebe a mai crescut şi, pe la vreo patru-cinci ani, când Bebe nu mai încăpea în cartea de vizită a copilului, eu de faţă, s-au gândit să-mi spună “Ancuţa”. Da, ştiu, nu are nicio legătură cu numele meu, încă bunică-mi i-a plăcut tare porecla aceasta încât m-au botezat “Ancuţa” pe loc. Botezul l-am avut în familie,  nu la starea civilă.
Îmi place numele meu, cel de Andreea-Elena, ba mai mult, îi fac şi promovare intensă, căci toţi prietenii, colegii şi cunoscuţii din afara familiei mă ştiu de Andreea. Acasă-i mai greu să dau Ancuţa pe Andreea şi, oricât aş încerca, pentru ei tot Ancuţa sunt.

Numele vostru ce poveste ascunde?

P.S.: Maică-mi i-am făcut instructajul cum că trebuie să-mi spună Andreea cu prietenii şi colegii!