Poveste cu papuci

Îţi mai aminteşti papucii aceia de gumă maro care atunci când se umflau cu apă scoteau sunete de antepremergător? Sunt papucii copilăriei mele şi cu dânşi colindam Ţara Minunilor în lung şi-n lat. Erau papucii care m-aşteptau dimineaţa pe prispă şi tare plăcut era când erau umeziţi de rouă. Sunt papucii aceia cumpăraţi din bâlciul de Sân’ Petru, cu vreo doi lei şi jumătate, şi care ţineau până când puful piersicilor era numa’ bun de şters pe tricou. 

Cu dânşii mă căţăram în ăi mai înalţi meri în căutare merelor zemoase şi tot cu ei porneam la cules ouă de brabeţi, în toiul verii. Cu dânşii în picioare învăţam să bucătăresc nucă-nvelităm zahăr ars şi tot cu ei mă poceam în fel şi chip în joacă. Cu dânşii alergam după bunica, duminica, când dânsa se-ntorcea cu coşul de la mânăstire şi tot aşa alergam seara pe câmp, după Lăbuş.

Şi ce de amintiri am strâns într-o pereche de papuci! Ţiu minte-o poveste, nu chiar haioasă, când măi c-am plâns că i-am pierdut căci, nu-i aşa, ce distracţie să fie mai mare dacă nu scăldatu-n râu. Dar ce te faci când apa-i nărăvaşă şi-ţi fură papucul de sub nas? Şi dă-i tu fuga după dânsul, prin ape-adânci şi ape şi mai tulburi. Papucul l-am salvat, ce-i drept, dar spaimă mai mare ca aia, până atunci nu văzusem.

Papucii ăia şi bunica erau a mai de preţ avere pentru mine. Erau papucii mei şi rar râvneam la altceva…poate doar la papucii aceia un pic mai largi…ai lu’ bunica.

Erau papucii pe care-i schimbam în fiecare an, căci viaţă lungă ei nu prea aveau, dar pentru mine-au fost una şi aceeaşi pereche, acelaşi fonfănit când prindeau un pic de apă, acelaşi mers piţigăiat, acelaşi bronz cu găurele pe picioare.