Fii prietenos, nu răutăcios!

V-am spus de-atâtea ori cât de mult iubesc viața la sat și pe bună dreptate. Acolo nu numai timpul curgea altfel, dar și oamenii erau altfel. Acolo, noi copii, nu ne jigneam, nu ne pocneam, acolo nu se râdea de ăi care veneau cu nori pe cizmele de cauciuc, de ăia fără tată ori mai săraci, de ăi mai pricăjiți. Acolo toți eram la fel și împărțeam în patru și-un ou fiert. Toți aveam aceleași haine, cumpărate de la bâlci sau primite drept cadou, de Crăciun sau, mai rar, de Paște. 

Ne mai hârjoneam și noi că deh, dar nu îmi amintesc ca cineva să fi plecat în lacrimi de la joc sau de la grădiniță (poate doar după poze). Ne împăcam ca frații, e meritul doamnei Cati, pe care o îndrăgeam cu toții. Dar am crescut și noi și duși am fost în băncile de la oraș și parcă aici copii erau mai răi, mai puși pe șotii nesărate, mai chitiți să te pocească, mai duri în exprimare.

La școală-am fost de toate: agresor, agresată și simplu observator. Era un fel de-a fi și, copil crescut la țară, trebuia să recuperez la exprimare ca să mă integrez în gașca de „haiduci”. Era ușor să râd de alții, să mai pocnesc băieții, să răd de grasu’ contrabasu’, să o stropesc cu acuarele pe Oana banana și nu o singură dată i-am hârjonit pe alții cu fraza „aragaz cu patru ochi”. Erau plăcerile de zi cu zi ale copiilor de la oraș și foarte rar își refuzau vreun „compliment” la adresa copiilor mai slabi. Părea ceva inofensiv ca poreclele pe care i le ofer pe tavă domnului Tommy Tomescu, dar nu era așa. Și, Doamne, ce rușine, eu, copil trecut pe la biserică, să râd de alți copii. Râdeam de ei pân’ ajungeam în fața blocului, unde din agresor mă transformam în agresat.

Ce-mi mai clănțăneau dinții în gură de teamă și ce-mi ieșeau ochii din orbite ca nu cumva să dau nas în nas cu Alexandru de la unu care mă necăjea în fel și chip și mă teroriza cu jigniri și vorbe mult prea grosolane pentru copii de atunci. Nu-mi amintesc să mă fi bătut, ori pentru că eram iute de picior, sau ,pur și simplu, pentru că el nu dădea în fete (la bloc era un pact: băieții nu pocnesc fetele, dar cred că acest Alexandru a mai scăpat câteva palme), dar știu că văzusem mai mult chipul maică-si și ușa apartamentului la care locuia, decât pe el.

Mai țin minte că Alexandru și a lui gașcă de băieți mai mari adorau să joace rațele și vânătorii, nu pentru jocu-n sine, ci pentru lovituri și, dacă nu scăpai rapid în sus spre scări, acasă, ori în altă parte, trebuia să te mulțumești c-o minge-n coastă și-un șut în fund…pentru o distracție răutăcioasă.

Pe-atunci, acest comportament era răutăcios, acum îmi spunem bullying și este și mai grav când vezi ce glume-și fac copii mici de azi, cum se jignesc, ce urât se poreclesc, cum se agață de orice trăsătură și defect, doar să te simți prost și să începi să plângi. Nici noi adulții nu suntem prea străini și ne umflăm în pene la ăi mai slabi, le spunem ciori sau țigani celor care-s diferiți. Ne holbăm cu dezgust la cei cu handicap, rădem ca păpușa Chucky când facem glume nu prea înțelepte de-ai noștri românași.

„Fii prietenos, nu răutăcios!”, e îndemnul lui Cartoon Network pe care mi-l fac și eu dicton!