Dunărea fierbe la Cazanele Mici şi Mari

Clisura Dunării, Dunărea la Cazane sau defileul Dunării sunt trei denumiri pentru cea mai spectaculoasă porţiune a Dunării. De cum intră în ţară, Dunărea şerpuieşte şi-şi croieşte drum prin munţi creând ceea ce, pe vremuri (până să apară barajul Porţile de Fier), bătrânii locului numeau cazanele Dunării căci, pe-atunci, în porţiunile acelea strâmte se creau un fel de vârtejuri despre care oamenii spuneau că „aşa cum fierbe apa în cazan, pe foc, aşa fierbe Dunărea între munţii ăştia”! 

Din păcate, lacul de acumulare a acoperit acest fenomen, iar vârtejele au dispărut odată cu oamenii care au apucat să le vadă, dar numele fenomenului a rămas şi astăzi şi turiştii care trec măcar o dată în viaţă pe la Drobeta Turnu Severin sau Orşova, dau o fugă şi până la Cazane.

• Dunărea la Cazane, un traseu cu trei zone distincte

De fapt, cazanele Dunării reprezintă trei zone distincte: Cazanele Mici, golful Dubova şi Cazanele Mari. Denumirile de Cazanele Mici şi Cazanele Mari au fost alese după înălţimea munţilor în care Dunărea a săpat: Ciucarul Mic (310 m) şi Ciucarul Mare (318 m). De aceea şi diferenţele de „mici” versus „mari”.

Adâncimea Dunării se duce înspre 70-80 m în Cazanele Mici, iar în Cazanele mari, în locul cel mai îngust al fluviului, acolo unde Dunărea are 180 m lăţime, se ajunge la 110 m adâncime, făcând din această porţiune cea mai adâncă porţiune de pe tot cursul său, din munţii Pădurea Neagră şi până la vărsare, în Marea Neagră. Şi ce coincideţă, ambele sunt negre.

Deşi mai toţi turiştii care vin aici vin, în special, pentru chipul lui Decebal sculptat în piatră, aici sunt o mulţime de alte elemente care trebuie bifate. Pentru că tot ai făcut drumul până aici, e musai să faci o croazieră pe Dunăre spre Cazane pentru a vedea mai tot ce-i de văzut aici.

• Tabula Traiana: ultima dintr-un şir de zece

Până te obişnuieşti cu legănatul bărcii cu motor, ai şi ajuns la Tabula Traiana, ea este ultima dintr-un şir de zece asemenea inscripţii pe care romanii le-au făcut pe drumul lor de la Roma până în ţinutul dacic. Ea a fost realizată în cinstea soldaţilor romani care au cioplit în stâncă un fel de semi-tunel (el ar putea fi observat dacă apa ar scădea la nivelul de dinaintea construcţiei barajului). La vremea sosirii romanilior în ţinutul dacic, armata romană a cioplit în stâncă un drum din lemn care ducea direct la podul de la Drobeta, la podul construit de Apolodor.

Pe această tabulă stă inscripţionat în latină un text care s-ar traduce pe scurt „Împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, investit de patru ori ca Tribun, a făcut în piatră pod”.

Tabula Traiana

În prezent, de pe partea românească, Tabula Traiana poate fi observată doar de la depărtare, căci, legislaţia în vigoare nu permite turiştilor să se apropie prea mult (asta după ce pe internet au apărut imagini cu oameni urcaţi pe Tabula Traiana). Dar, chiar şi aşa, de dragul turiştilor extaziaţi, unele ambarcaţiuni se apropie mai mult de malul sârbesc pentru ca turiştii să prindă un unghi cât de cât mai favorabil.

În 1964, când s-a construit barajul, Tabula Traiana a fost mutată, odată cu localităţile inundate de pe ambele maluri. Mutarea ei nu a fost tocmai atât de uşoară precum s-are crede, căci bucata de stâncă în care a fost cioplită această tabulă a fost decupată şi mutată 20 de metrii mai sus.

• Dunărea la clisură sau cum se face ţuica de smochine

Cum înaintezi pe Dunăre, spre cazane, vezi mânăstirea de maici Mraconia şi brusc simţi că îţi intră în oase curenţii reci ai Dunării şi nu ai cum să nu (te) întrebi cum e iarna aici.

Mraconia

Spre surpinderea mea (sau poate n-ar fi fost o atât de mare surprindere dacă-mi aminteam lecţia de la geografie), aici există influenţe sub-mediteraneene, iar iarna, spre deosebire de restul ţării, este foarte blândă. Surprinderea cea mai mare este atunci când localnicii dezvăluie faptul că aici sunt plantaţii întregi de smochini şi, mai mult decât atât, ei folosesc smochinele ca să facă ţuică din ele. N-are cum să nu-ţi treacă o înjurătură printre dinţi când te gândeşti că, în capitală, dai trei lei pe o smochină şi şi aia culeasă de pe la greci.

Pe clisura Dunării există vreo şapte minorităţi: sârbi, ţigani, greci, turci, bulgari, unguri, iar în satele sârbeşti smochinul e la mare cinste, căci aici el creşte în mod natural şi nu rodeşte o dată sau de două ori pe sezon, ci de cinci-şase ori. Aşa că nu e de mirare că smochinele se folosesc la ţuică, iar licoarea aceasta e o adevărată delicatesă, unde mai pui că preţul per litru e undeva între 60 şi 100 de lei.

• Statuia lui Decebal sau piatra de temelie a unei civilizaţii 

Pe Dunăre, bărcuţa noastă înaintează cu repeziciune şi imediat zărim şi statuia lui Decebal care priveşte trufaşă cursul lin al măreţului fluviu.

Statuia lui Decebal

Statuia lui Decebal este cea mai mare statuie sculptată în piatră din Europa şi a doua din lume. Înălţimea chipului cioplit în piatră are 55 m, cu o circumferinţă a feţei de 24 m, şapte metri are doar nasul, iar ochii au patru.

Ghidul nostru ne spune că statuia în piatră a lui Decebal este un fel de replică la Tabula Traiana. Şi, deşi întotdeauna am trăit cu sentimentul că stătuia s-ar afla acolo de când lumea, ea a fost finalizată (în proporţii de 80%, ce-i drept) abia în 2004.

Pe statuie stă gravat, în latină, ceea ce, pe româneşte înseamnă „Regele Decebal făcut de Drăgan”. Toată investiţia este privată, realizată la comanda miliardarul Iosif Constantin Drăgan, un român care a iubit nu doar afacerile, ci şi istoria (a publicat chiar şi lucrări istorice precum „Noi tracii”).

• Cazanele ş-ale lor lalele

După statuia lui Decebal, intri direct în Cazanele Mici. Dacă te decizi să vizitezi cazanele mai pe la-nceput de aprilie, pe stânci poţi să zăreşti laleaua galbenă de cazane. Din păcate, când am ajuns noi, ea se trecuse deja de vreo săptămână. Dar ne bucura gândul că puteam zări ici-colo mici smocuri de iarbă de unde răsărise ea. Dar liliacul sălbatic era la datorie şi colora stâncile în mov, alb şi galben.

Dunărea la Cazane

După Cazanele mici, ajungi direct în golful Dubova, un golfuleţ cu căsuţe mici aşezate fix în gura Dunării.

Cum înaintezi prin cazane, Dunărea se trage printr-un inel şi ajunge, de la o lăţime de 1450 m la, 300-200 m în Cazanele Mici şi la doar 180 m în Cazanele Mari.

Pe toată porţiunea Cazanelor Mici şi Mari, din cauza lăţimii foarte înguste, există şi restricţii de circulaţie (pentru barje şi ambarcaţiunile mari) şi anume aceea de a nu se întâlni două  vapoare în acelaşi timp prin cazane, căci e foarte dificil să manevrezi, într-o curbă îngustă, un convoi de nave (care ajunge şi la peste 400 m lungime). Altfel barjele se pot bloca, ocupând toată lăţimea Dunării.

Dunărea la Cazane

• Peştera Veteranilor, sanctuarul lui Zamolxis 

Pe partea dreaptă a Cazanelor Mari dai de Peştera Veteranilor pe care locuitorii clisurii o mai numesc „Peştera din Pînza Curii” sau „Peştera lui Maovăţ”. Înainte de construira barajului, locuitorii adăposteau aici vacile, oile sau caprele dar, se pare, că peştera a fost cunoscută din vremuri preistorice, căci dacii o considerau drept sanctuar al lui Zamolxis.

Peştera Veteranilor

• Peştera Ponicova: creaţia unui fir de apă

Cum înaintezi prin Cazanele Mari dai de cea mai mare peşteră de pe cursul Dunării, peştera Ponicova, săpată de Dunăre şi-al ei afluent, râuleţul Ponicova. Doar din bărcile cele mai mici poţi intra în peşteră pentru a admira creaţia apelor. Totuşi, peştera se poate vizita de la un capăt la altul, pe jos, din localitatea Dubova, urmând cursul râuleţului Ponicova care şerpuieşte adânc, în stâncă.

Peştera Ponicova 

Una peste alta, Dunărea la Cazane e o idee taman bună de weekend şi e musai să vizitezi zona asta măcar o dată în viaţă. E o zonă foarte liniştită, iar locuitorii de-aici abia acum încep să simtă gustul turismului.

Pentru o excursie aici e bine să te documentezi înainte, altfel e posibil să treci pe lângă anumite obiective fără să îţi dai seama şi acum vorbesc de peştera Ponicova, peştera Veteranilor şi Tabula Traiana) şi ţi-o spun din experienţă personală căci, prima dată când am fost aici, am văzut doar cazanele şi statuia lui Decebal pentru că, şcolar fiind, eram mai preocupată cu hârjoneala decât cu benoclat ochii şi unde pui că atunci luntraşul nostru nici nu s-a spetit să ne explice încotro ar trebui să ne uităm şi ce ar trebui să vedem.